Când mama bunicii și baba copilăriei mele se văicărea, după ce mă pupa dizgrațios înțepându-mă cu ciumpii din barbă, o făcea cu referire la faptul că aia cu coasa o cam uitase. Nu cred că o uitase pe baba Căterina, dar poate nici asta bătrână nu era convinsă de ce-și dorește. Avea să fie sigură peste puțini ani, când a hotărât să nu mai apară în ușa din casa de jos. De puțin ratase suta. Rămăsese doar un ciomag rezemat de perete…
Bătrânii noștri aveau o relație absolut fascinantă cu divinitatea și cu Moartea, un soi de parteneriat de afaceri în care se concurau reciproc prin încăpățânare. Când baba Căterina se plângea că „a uitat-o pământul”, nu era o depresie existențială în sensul modern, analizabilă la psiholog. Era pur și simplu o neînțelegere logistică. În mintea ei, Moartea era un funcționar public destul de incompetent care pierduse dosarul ei pe undeva, pe sub o stivă de acte, la vreun birou de la raion.
Psihologia babei era simplă și genială: se văicărea preventiv. În caz că „Aia” trecea prin sat cu treabă, să audă că aici e deranj, e boală, e reumatism, deci nu merită efortul. Un soi de camuflaj acustic. Moartea, auzind lamentările zilnice despre picioare umflate și junghiuri, probabil zicea: „Lasă, că la Căterina e șantier în lucru, trec la anul”.
Și anii treceau, iar eu eram transformat în mână de lucru forțată. Una dintre datoriile mele strategice era culesul de corcodușe. Baba Caterina le mânca verzi, cu sare, de-mi strepezeau mie dinții doar când o priveam cum le strivea tacticos între puținii dinți rămași baricadați în gingii. Pentru mine, corcodușele alea erau monedă de schimb: eu îi aduceam poala plină de fructe acre, ea îmi plătea în povești. Și ce povești!
Trecuse prin două valuri de „musafiri” nepoftiți în timpul războiului. Își amintea de nemți ca de niște oameni spălați, rigizi, care miroseau a săpun de calitate și a disciplină de fier, dar care îți luau vaca din bătătură cu un salut politicos. Apoi veniseră rușii, care nu mai salutau, miroseau a mahoarcă și a disperare de front, și căutau ceasuri și argintărie prin podul casei, lăsând în urmă un sat năucit, care nu mai înțelegea în ce limbă trebuie să se roage ca să fie lăsat în pace.
Bătrâna supraviețuise armatelor lumii, dar adevărata iarnă a sufletului ei venise odată cu colectivizarea. Atunci, statul român – mai necruțător decât orice soldat străin – venise să-i ia pământul. Îmi povestea cum bărbații plângeau ca niște copii în spatele șurii când au fost obligați să dea boii și căruța la „colectiv”. Pentru o lume care își măsura demnitatea în brazde și animale, smulgerea pământului a fost ca o amputare fără anestezie. Baba Caterina însă, cu pragmatismul ei țărănesc, supraviețuise și comunismului, bombănind sub nas și ascunzând câte o găină prin cotloane știute doar de ea.
Din acest amestec de războaie, dictaturi și corcodușe acre se născuse o pedagogie dură, dar incredibil de eficientă. La umbra casei de jos, pe când încercam și eu să fiu „bărbat în gospodărie” meșterind la câte o scândură, dădeam inevitabil cu ciocanul peste degete. În timp ce urlam de durere, țopăind într-un picior și strângându-mi unghia gata să se înnegrească, baba Caterina nici nu se clintea de pe laviță. Se uita la mine lung, își potrivea broboada și îmi arunca diagnosticul ei psihologic, dintr-o bucată:
– Mă, puță, tu dacă nu mori de prost, o să ajungi om mare!
Aceeași știință medicală empirică o aplica și la bolile copilăriei, spre disperarea absolută a părinților mei. Când mă prindea vreo răceală cu febră mare, vreo rubeolă sau vreo indigestie galopantă de la tot ce duceam la gură nespălat, în casă se declanșa un război de secesiune culturală. Mama venea înarmată cu rețete de la dispensar, cu fiole de algocalmin, comprese cu oțet și termometre ținute cu sfințenie sub braț. Părinții mei erau adepții modernismului științific; ei vedeau în febra mea o amenințare biologică.
Baba Caterina, în schimb, intra în cameră cu un air imperial, își rezema ciomagul de pat, mă privea ca pe un pui de găină blegit și emitea verdictul ei imbatabil: „N-are nimic, maică, îi dă oasele înainte! Crește!”. În viziunea ei, bolile copilăriei nu erau diagnostice, ci simple etape de calibrare a scheletului. „Îi dă oasele înainte” era explicația universală pentru orice, de la pojar la entorse.
Mama își dădea ochii peste cap, tata începea să bolborosească nervos prin cameră despre „microbi și infecții”, dar baba rămânea de neclintit ca un sfinx. Când mama insista isteric că „trebuie dus la doctor la oraș că are 39 cu doi!”, bătrâna pufnea disprețuitoare: „Lăsați doctorii, că ăia știu doar să scrie pe hârtie. Dați-i un ceai de mușețel fierbinte și lăsați-l să transpire, că nu-i din zahăr să se topească”. Părinții mei se prăbușeau psihic în fața acestei indolențe terapeutice, dar, bizar sau nu, sub privirea ei aspră și verdictul că „dau oasele înainte”, a doua zi eram din nou pe garduri. Supraviețuiam pur și simplu ca să nu-i dau babei satisfacția de a fi murit de prost.
Să te temi de moarte e o artă care s-a pierdut odată cu apariția tinerilor dependenți de colagen și acid hialuronic. Astăzi, oamenii vor să trăiască mult fiind tineri. Baba Căterina voia doar să trăiască, acceptând ridurile ca pe niște tranșee câștigate în bătălia cu istoria. Ciomagul ăla rezemat de perete, rămas orfan în ușa casei de jos, nu era doar un sprijin pentru oasele ei bătrâne. Era sceptrul unei regine care supraviețuise tuturor, guvernând peste curte, peste găini și peste destinele noastre.
Când s-a hotărât, în sfârșit, să nu mai iasă, n-a făcut-o cu dramă. Bătrânii de la țară nu mor cu discursuri de Oscar. Ei pur și simplu își strâng lucrurile în tăcere, își pun hainele „cele bune” pe pat și se rețin discret. Probabil că atunci când Moartea a găsit, în sfârșit, dosarul rătăcit, baba Căterina a privit-o lung și i-a zis, cu aceeași ironie tăioasă: „Mă, da’ greu mai veniși, maică! S-a strâns praful pe ciomagul ăla de la ușă așteptându-te.”
Am rămas cu amintirea acelor pupături țepoase, pe care atunci le evitam ca pe o pedeapsă, dar azi le-aș cumpăra înapoi cu prețul tuturor averilor din lume. Ne temem de bătrânețe pentru că am uitat cum se poartă ea: cu demnitate, cu multă sare peste corcodușele acre ale vieții și cu certitudinea că, dacă n-am murit de proști până acum și ne-au dat și oasele înainte, chiar avem o șansă să ajungem oameni mari.
