Despre vârsta a treia și veșnicia morții

La vârsta a treia nu te mai temi de moarte. Teama asta e un privilegiu al tinerilor. Tânărul se teme de moarte ca de un accident. Ca de o mașină care vine prea repede pe trecere. Bătrânul nu. Bătrânul se teme de veșnicia ei. Asta e diferența pe care nu o înțelegi până nu-ți amorțesc genunchii urcând aceleași scări pe care odinioară le săreai câte două.

La douăzeci de ani, moartea e un punct. O virgulă pusă brutal. La șaptezeci și cinci, moartea e o câmpie. Albă, dreaptă, fără capăt. Nu te sperie clipa în care închizi ochii. Te sperie faptul că, după aceea, nu-i vei mai deschide niciodată. Nu neantul te îngrozește, ci infinitul lui.

Am stat de vorbă cu un om de optzeci de ani, în Arad, pe o bancă din Parcul Eminescu. Mi-a zis:”Domnule, eu nu vreau să trăiesc veșnic. Eu vreau doar să mai apuc încă o primăvară. Și după ce-o apuc, mai vreau una.” Asta e toată filozofia vârstei a treia. Nu mai ceri veșnicia. Cerșești amânări.

La vârsta a treia, viața nu se mai măsoară în ani, ci în ritualuri. Pastila de la șapte. Cafeaua fără zahăr, că așa ți-a zis doctorul. Ziarul citit de două ori, că prima oară uiți ce-ai citit. Plimbarea până la colț și înapoi. Obiectele nu te mai servesc pe tine. Tu le servești pe ele. Le ștergi de praf, le pui la loc, le vorbești. Fotoliul tău știe forma ta mai bine decât o mai știi tu.

Și încet, încet, casa se golește de zgomot și se umple de memorie. Scaunele rămân, oamenii nu. Și începi să înțelegi că frica de moarte nu e frica de a pleca tu. E frica de a rămâne singur înainte de a pleca. Să mori nu e mare lucru. Să trăiești după ce au murit toți colegii tăi – ăsta-i exercițiul de curaj.

Ni s-a spus că bătrânii devin credincioși. Nu e adevărat. Bătrânii devin atemporali. Nu se mai roagă să ajungă în Rai. Se roagă să nu fie uitați. Veșnicia pe care o promite Biserica nu-i mai sperie, dar nici nu-i mai liniștește. Ce să faci cu o veșnicie întreagă dacă nu ai cu cine să împarți o prună?

De fapt, la vârsta a treia înțelegi, în sfârșit, minciuna pe care ți-au spus-o toți: că trebuie să te pregătești de moarte. Nu. Trebuie să te pregătești să mai stai. Încă o zi. Încă o toamnă. Încă o cafea amără. Moartea nu are nevoie de pregătire. Ea e pregătită dintotdeauna. Tu ești cel nepregătit pentru cât de mult a durată viața și cât de repede a trecut.

Și atunci, dacă mă întrebi care e leacul pentru frica de moarte, îți spun ce mi-a spus bătrânul acela: nu există leac. Există doar uitare. Cât timp decojești un cartof, cât timp asculți ploaia pe pervaz, cât timp îți vine nepotul și te întreabă de ce ai mâinile pătate, nu-ți mai e frică.

Frica revine seara. Când se sting luminile pe stradă. Atunci moartea nu mai e o idee. E o cameră rece, în care nu te-așteaptă nimeni. Și toțuși, rămâi.

Ilustrație a unui băiat care se uită în oglindă, unde reflectarea arată un bărbat în vârstă. Oglinda este înconjurată de un lichid care curge, iar un ceas se află deasupra, arătând ora.

1 thought on “Despre vârsta a treia și veșnicia morții”

Ți-a plăcut ori ba... scrie-mi tu ceva!