Sus, la 500 de metri deasupra lumii româneşti, pe un vârf de deal din Arad, stau niște pietre. Nu sunt doar bolovani. Sunt oasele unei cetăți.
Dacă urci acolo, vezi ce a mai rămas: un donjon frânt, bucăți de zid groase cât statul unui om și o curte exterioară care încă refuză să cadă. Istoria ei nu e făcută din date plictisitoare. E făcută din încăpățânare.
Trei epoci și o cărămidă romană
Oamenii au început să ridice zidurile astea prin secolul al XIII-lea, imediat după ce tătarii au trecut prin zonă ca un taifun. Au construit-o în trei reprize mari. Au pus mână de la mână localnicii, apoi oamenii lui Ioan de Hunedoara, iar la final, nobilii din familia Báthory.
Partea fascinantă? La fundație nu s-a folosit doar piatră proaspătă. Constructorii medievali au fost pragmatici. Au luat cărămizi romane. Dacă te uiți bine la ziduri, vezi ștampila Legiunii a XIII-a Gemina. O fortăreață medievală sprijinită pe spatele Imperiului Roman. Asta înseamnă reciclare istorică de calitate.
Când Șiria dicta legea peste 110 sate
Cetatea asta nu era doar un punct de observație pe hartă. Era un monstru economic și militar.
- Păzea toată zarea prin crenelurile donjonului.
- Avea pod mobil și șanț de apărare, ca în filme.
- Stăpânea și taxa nu mai puțin de 110 sate din împrejurimi.
Cine avea cheia de la Șiria, avea cheia regiunii. De aceea s-au bătut toți pe ea.
Chiriașii de lux și oaspeții nepoftiți
Lista celor care au trecut pe aici arată ca un manual de istorie:
- A avut garnizoană condusă de castelan în secolul XIV.
- A fost în buzunarul regelui Matia Corvinul.
- În 1514, băieții supărați ai lui Gheorghe Doja au ocupat-o cu forța.
- Apoi au venit turcii. Au stat, au plecat în 1595, iar în 1599 Mihai Viteazul și-a lăsat aici oamenii să păzească spatele Ardealului.
- Turcii s-au întors și au mai stat aproape un secol, până în 1693.
Cetatea a văzut tot. Sânge, trădări, victorii și orgolii. Și a rămas în picioare. Aproape intactă.
Finalul? Un tun habsburgic și multă frică
Ironia istoriei e crudă. Șiria a rezistat asediilor otomane, răscoalelor țărănești și intemperiilor. A supraviețuit medievalității.
A căzut însă în 1784, din cauza fricii imperiale.
După ce s-a terminat răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, austriecilor le-a înghețat sângele în vine. S-au gândit ce s-ar întâmpla dacă românii s-ar răscula din nou și ar ocupa fortăreața. Cum îi mai scoți de acolo?
Soluția imperiului? Distrugerea preventivă.
Trupele habsburgice au urcat tunurile pe deal și au tras în propriile ziduri până le-au transformat în ruine. Nu i-a învins inamicul. I-a învins paranoia unui împărat.
Astăzi, din subsolul cetății, o ușă veche mai comunică încă cu trecutul. Merită să urcați. Măcar pentru a vedea cum arată 800 de ani de istorie pe care nici tunurile n-au reușit să-i șteargă de tot de pe hartă.
