Se spune că după șaizeci de ani bărbatul ar trebui să aibă deja toate răspunsurile așezate frumos în sertare, ca niște cămăși călcate la dungă. Ar trebui să bea ceaiuri de tei, să privească apusul de pe bancă și să nu mai confunde palpitațiile inimii cu fiorii dragostei. Numai că viața, în marea ei ironie, nu citește manualele de geriatrie. Și uite așa, te trezești într-o zi că toată înțelepciunea adunată într-o viață se prăbușește în fața unui zâmbet care miroase a caise coapte și a dimineți fără griji. O femeie mult mai tânără.
Când o privești, nu vezi doar o femeie frumoasă; vezi, de fapt, tot ce ai pierdut sau ai uitat să trăiești. Ea are în ochi acea aroganță splendidă a tinereții care crede că timpul este o resursă infinită. Tu, în schimb, numeri anii ca pe niște resturi mărunte lăsate pe tejgheaua unui bar la închidere. Atracția asta nu e doar fizică – deși biologia își joacă încă partitura, cu un soi de încăpățânare eroică. Este, mai degrabă, o foame de lumină. După șaizeci de ani, când umbrele încep să se lungească, te agăți de o femeie tânără așa cum se agață un călător înghețat de ultima pară de foc dintr-o sobă străină.
Lumea va vorbi, desigur. Lumea vorbește mereu pentru că e mai simplu să pui etichete decât să înțelegi nuanțe. Vor spune că e „criza vârstei de mijloc” (deși după șaizeci de ani, mijlocul ăla e cam demult trecut), vor vorbi despre interes sau despre vanități masculine hrănite artificial. Dar ei nu știu cum e să stai la masă cu cineva care îți povestește despre planurile ei de viitor, în timp ce tu îți amintești cum arăta lumea înainte de internet. Ei nu știu ce dulce și dureroasă e această coliziune între două lumi: una care abia își deschide aripile și alta care își strânge pânzele.
O iubești altfel. Nu mai ai energia disperată din tinerețe, când dragostea era un război de cucerire. O iubești cu o blândețe rară, cu atenția omului care știe că fiecare zi împreună e un dar furat destinului. Îi asculți dramele mici – care ei i se par uriașe – cu zâmbetul îngăduitor al bunicului, dar cu inima bătând ca a unui adolescent prins la furat de cireșe. Ești conștient de ridurile tale, de firele albe care nu mai pot fi ascunse, de faptul că, în timp ce ea dansează pe muzica prezentului, tu uneori auzi doar acordurile unui trecut îndepărtat.
Riscul? Este uriaș. Știi bine că vine o zi când ecuația asta nu va mai da cu plus. Când diferența de ritm va deveni prea stridentă, când oboseala ta va întâlni nerăbdarea ei. Dar, până la urmă, ce este viața dacă nu o colecție de momente frumoase plătite la suprapreț? Mai bine să arzi un sezon în brațele unei primăveri întârziate, decât să te usuci încet într-o iarnă sigură și previzibilă. După șaizeci de ani, o femeie tânără nu îți dăruiește doar iubire; îți dăruiește iluzia că timpul s-a oprit o clipă în loc, special ca să te mai joace o dată.
Într-adevăr, două toamne cu primăvară în priviri care au reușit să păstreze din lumina sau vraja tinereții afecțiune, tandrețe și respect sunt rare. Dar și foamea de lumină, zâmbetul și un alt fel de a iubi, nou care aduc emoții ce ating și sufletul sunt prețioase. Totul depinde de caracter, temperament, experiența de viață și multe altele… Carpe diem, nu?
😂Apreciez „imboldul” dar credeți că netrăind momentul mai scăpăm ceva la câtă „pagubă” e-n noi? Deși nu putem controla trecerea anilor pe chipul nostru, avem control absolut asupra modului în care alegem să privim lumea.
Îmi pare rău că s-a perceput așa. A fost scurt, prea sumar Carpe diem (care a dat loc la interpretări de-a lungul vremii) și aș adăuga: a trăi clipa, adică bucură-te de ziua de azi căci nu știi ce îți oferă ziua de mâine, să fii conștient și prezent în momentul actual, apreciind ceea ce se întâmplă în jur și bucurându-te de viață, în armonie cu divinitatea am adăuga noi creștinii (autor Horațiu – un aforism care a întâmpinat probleme de traducere și interpretare). Sau: Adevărata trăire în prezent înseamnă folosirea fiecărui moment de viaţă reală, fiecare experienţă, fiecare pasiune, să accepţi că momentul este fără ieri și fără mâine, că focul trebuie să ardă acum – spune Eckhart Tolle, în „Puterea momentului prezent”. Să fim conștienți de apariția persoanelor din jurul nostru, care azi și acum sunt în viața noastră și să profităm de toate șansele pe care Dumnezeu ni le dă să ne bucurăm de viață. Conștient că momentul prezent, în accepţiunea extinsă, este unic și irepetabil, omul trebuie să facă din el un punct de orientare pentru viaţa lui, să-l păstreze în memorie căci viitorul este o prelungire a trecutului, un trecut prelucrat, trecutul nu poate fi ignorat.
De asemeni, „Trăiește-ți clipa! Căci clipa-i viața ta!” este unul dintre cele mai cunoscute îndemnuri atribuite poetului și filosofului persan Omar Khayyam. Și are o poezie (nu e nici o aluzie, doar lirism și filozofie) frumoasă:
https://poetii-nostri.ro/omar-khayyam-traieste-ti-clipa-poezie-id-4480/
Dacă comentariul a supărat nu a fost intenția mea. Puteți șterge comentariile, nu mă supăr. Toate cele bune!
Doamnă, chiar nu merit muntele ăsta de atenție! Orice interpretare este supusă dezbaterii. Iar ca un aspect, nu-s supărăcios și nici nu rămân. Mai ales pe o persoană ca d.voastră.