Cine nu a mers cu dolmușul în Turcia, nu știe ce înseamnă transportul în comun pe bază de adrenalină și credință. Când i-am spus gazdei mele de la hotel, un turc mătăhălos pe nume Mehmet, că vreau să merg până în orașul vecin, Manavgat, să caut o piață mai ieftină, omul a arătat spre stradă: „Dolmuș, mister! Dolmuș! Economic, rapid!”
„Economic” a sunat ca o muzică simfonică pentru urechile mele de pensionar chibzuit. Dolmușul este un microbuz local, un fel de maxi-taxi de-ale noastre din anii ’90, dar trecut printr-un filtru de modernizare orientală. Costă doar câțiva bănuți – adică vreo doi-trei lei în lire turcești, un preț extrem de corect pentru un om care încă măsoară valoarea banului în pachete de unt.
M-am așezat pe marginea drumului, sub un palmier uscat, și am ridicat mâna când am văzut venind o dubă albă, curată, pe al cărei parbriz scria mare „SIDE – MANAVGAT”. Mașina a oprit instantaneu, cu un scrâșnet scurt de frâne, de am crezut că vrea să mi se urce direct pe sandale.
Circuitul banilor prin vagon: Sistemul bancar de pe scaunul din spate
Când am pășit în interior, am intrat direct într-o altă dimensiune socială. Microbuzul era plin ochi: trei nemți arși de soare ca racii fierți, o familie de localnici cu două sacoșe din care ieșeau frunze de pătrunjel, doi tineri cu plăci de surf și câțiva bătrâni de-ai lor, cu fesuri tricotate.
N-aveam unde să stau pe scaun, așa că m-am agățat de o bară metalică de sus, rugându-mă ca reumatismul de la umăr să nu mă lase baltă tocmai acum.
- Banca ambulantă: În dolmuș nu există taxator și nici aparat electronic unde să scanezi cardul, ca în autobuzele alea SF din Haikou. Plata se face în timpul mersului, printr-un sistem de încredere națională care m-a lăsat mască. Șoferul conduce cu o mână, cu cealaltă schimbă vitezele, cu ochii se uită în oglindă și, în același timp, primește banii din spate.
- Ștafeta lirelor: Un nene din spatele meu, văzând că sunt nou în peisaj, mi-a bătut pe umăr și mi-a întins o bancnotă de 50 de lire. Am încremenit. „Ce vrei, nepoate, să facem cunoștință?” Am înțeles imediat tactica: trebuia să dau banii mai departe, din mână în mână, până la șofer, strigând destinația: „Manavgat!”. Banii au circulat prin fața pasagerilor ca la ședințele de spiritism, au ajuns la șofer, iar acesta, fără să se uite, a dat restul înapoi, pe același traseu uman. Mi-au sosit în palmă trei monede de rest, exacte până la ultima para. Dacă încerci asta într-un microbuz prin Oltenia, restul tău devine istorie înainte să treci de prima intersecție.
Stilul de condus „Cu Allah înainte”
Adevărata peripeție a fost însă modul în care șoferul – un tip cu ochelari de soare tip oglindă și un mătănii agățate de oglinda retrovizoare – înțelegea noțiunea de viteză. Drumul dintre Side și Manavgat este plin de sensuri giratorii și semafoare, dar pentru pilotul nostru, astea erau doar niște sugestii vagi ale Ministerului Transporturilor de la Ankara.
Oprea oriunde vedea un om pe trotuar, chiar și dacă omul ăla doar își lega șireturile. Claxona scurt, deschidea ușa din mers, striga „Manavgat! Bazar!” și, înainte ca pasagerul să apuce să pună ambele picioare în mașină, călca accelerația de mă lua cu amăreală la stomac. La fiecare curbă strânsă, mătăniile lui de pe oglindă se învârteau ca elicea de la elicopter, iar eu mă țineam de bară cu toată forța celor 60 de ani ai mei, zicându-mi în gând: „Doamne, am scăpat din avioanele chinezești ca să mă prăpădesc într-un maxi-taxi turcesc, pe lângă niște plantații de rodii”.
Nemții din față se țineau și ei de scaune, albi la față ca varul de pe pereți, dar localnicii nu aveau nicio treabă. O doamnă în vârstă, cu batic, curăța liniștită niște sâmburi de dovleac, ca și cum ne-am fi aflat pe o prispă la umbră, nu într-o capsulă spațială pe roți.
Când am ajuns în sfârșit la autogara din Manavgat, mașina a încremenit pe loc, iar eu am coborât pe trotuar clătinându-mă ca după trei pahare de țuică de prune. Mi-am potrivit pălăria de soare, mi-am verificat buzunarul unde aveam portofelul și am tras aer în piept. Mirosul de mirodenii și kebab din piață m-a readus la viață. Dolmușul ăsta turcesc o fi el periculos pentru cardiaci, dar pentru portofelul meu a fost o binecuvântare. Am ajuns la destinație cu trei lei, am făcut și gimnastică de supraviețuire și am înțeles că în Turcia, dacă ai încredere în oameni și în șofer, ajungi mereu unde trebuie, chiar dacă un pic mai șifonat.
