În Europa, conceptul de „All Inclusive” înseamnă: micul dejun e inclus, dar dacă vrei omletă cu încă un ou, e 3 euro. Dacă vrei prosopul, e cu garanție. Dacă respiri prea tare pe terasă, se facturează oxigenul.
În Alanya, All Inclusive e o formă de agresiune ospitalieră.
Ajungi la hotel și ți se spune „totul e inclus”. Tu, românul crescut cu „gustarea nu include pâinea”, întrebi prudent: „Și apa?”. Da. „Și berea?”. Da. „Și înghețata la 11 noaptea făcută de un domn care zâmbește ca și cum i-ai fi salvat familia?”. Da.
Încep să aducă farfurii. Tu voiai o salată, ei îți aduc un platou cât capacul de la canal. E un tip de umilință culinară: tu ai venit să mănânci, ei au venit să te convingă că foamea în lume e o alegere personală.
La prânz ai 7 feluri de carne, 12 feluri de prăjituri și un bucătar turc care îți face clătite și te privește cu mândria unui tată care și-a dat copilul la facultate. În Europa, pentru banii ăștia primeai un covrig și o privire amărâtă de la chelnerul din Mykonos.
Metafora e simplă: Europa e o iubită scumpă și distantă, care îți zice „trebuie să lucrăm la relația noastră” și îți ia jumătate din casă. Alanya e mătușa de la țară care îți zice „mai ia o sarmală, ești cam slab” și îți mai pune și la pachet.
În Europa, vacanța e un exercițiu de mindfulness financiar. Te uiți la prețuri și-ți pică fața. 18 euro un șezlong. 9 euro o cafea care are gust de șosetă arsă. 45 de euro excursia cu barca unde vezi aceeași apă pe care o vedeai gratis de pe plajă, doar că acum ai și un ghid care îți explică plictiseala în 4 limbi.
În Alanya, portofelul tău intră în depresie pentru că nu are ce face. Stă. Se odihnește. Se bronzează și el.
Pentru prețul unei cine decente în Santorini, unde îți vine o caracatiță care s-a sinucis de foame, în Alanya îți hrănești familia, neamul și doi turiști ruși rătăciți care s-au așezat la masa ta din greșeală.
Noi, europenii, am inventat conceptul de „city break” – adică să dai 600 de euro ca să te plimbi obosit 3 zile și să faci poze la o clădire. Turcii au inventat „stai aici o săptămână și noi avem grijă să uiți cum te cheamă, cum arată soacră-ta și ce gust are sărăcia”.
Și vine excursia la Green Canyon. 25 de euro. În Europa, cu banii ăștia ți se face turul parcării subterane de la mall.
Aci te urcă în autocar, cu aer condiționat, cu ghid care vorbește română mai bine decât tine după două beri. Te duc în munții Taurus, pe un drum care arată ca un desktop wallpaper furat de la National Geographic.
Și apoi vezi canionul. Apă verde-smarald, de zici că cineva a vărsat o găleată de Photoshop în natură. Liniște. Stânci care au văzut imperii. O barcă electrică care alunecă fără zgomot, ca o bârfă la bloc.
Și stai acolo, tu, omul care acum 3 zile se certa la Lidl pe prețul la avocado, și te întreabă conștiința: „Bă, tu chiar ai dat 12 euro pe un Aperol în Veneția ca să vezi trecând o barcă?”
În Green Canyon, pentru 25 de euro primești prânz, plimbare cu barca, peisaj de îți vine să-ți ceri iertare de la ochi că i-ai arătat doar betoane comuniste, și revelația că fericirea nu costă cât un rinichi sau cât o notă de plată pe ieftinel într-un bar din Mamaia. În Europa, natura e taxată. În Alanya, natura te invită la masă.
Vacanța în Alanya e dovada vie că poți să plătești puțin și să primești mult, ceea ce în economia europeană e considerat erezie și se pedepsește cu un city tax.
E locul unde înțelegi că nu ești sărac, doar ai văcănțuit prost până acum.
Europa te învață să economisești. Alanya te învață că n-aveai de ce.
Și când te întorci, cu burta plină, cu 2000 de poze de la Green Canyon și cu sentimentul că ai păcălit sistemul, îți dai seama de adevărata satiră: nu ei sunt ieftini. Noi suntem scumpi și triști.
