Am văzut zilele trecute vorba asta pe internet și m-am oprit. M-am oprit pentru că, în simplitatea ei aproape brutală, ascunde un adevăr pe care noi, bărbații, îl împachetăm de generații în cel mai fin celofan al ipocriziei romantice: când un bărbat spune că fizicul nu contează… se referă strict la fizicul lui.
Când masculul își drege vocea, privește lung spre orizont cu aerul unui filosof care tocmai a descifrat sensul existenței și decretează grav: „Știi, pentru mine aspectul exterior e superficial, eu privesc sufletul”, în spatele acelor cuvinte mari se ascunde o realitate mult mai pământeană. Omul nu vorbește despre femeia din fața lui. El își construiește, preventiv, un dosar de clemență pentru propriile degradări biologice.
Mitul „Brad Pitt care reține puțină apă”
Noi, bărbații, avem o capacitate fantastică de autoamăgire vizuală. Un bărbat trecut de treizeci și ceva de ani se va privi în oglinda din baie, își va suge burta timp de trei secunde (până când i se termină oxigenul) și va concluziona mulțumit că arată ca un gladiator care doar a luat o pauză de la antrenamente.
Să luăm exemplul clasic al tricoului primit cadou la majorat. Deși cusăturile urlă de durere și materialul s-a întins peste abdomen ca o folie de solar pe solarul de roșii, el va insista că îi vine „turnat”. Dacă burta se profilează mândră sub bumbac, nu e obezitate abdominală; în mintea lui, acolo e tezaurul de la Moscova, o acumulare strategică de mici, bere și meciuri din Champions League, păstrată cu mândrie patriotică.
Chelia? Nu este nicidecum o pierdere masivă de fire de păr, ci o „extindere naturală a frunții pentru a face loc gândurilor mari”. Când un bărbat cu chelie și burtă spune că „fizicul nu contează”, el semnează un armistițiu preventiv cu propriul oglindar. Mesajul subliminal este: „Iubito, eu am depus deja dosarul de pensionare din liga fotomodelelor, așa că te rog să-mi analizezi interiorul, unde încă mai am un caracter impecabil și o diplomă de merit din liceu.”
Karl Lagerfeld de cartier: Dublul standard din living
Comedia devine însă savuroasă când mutăm reflectorul de pe el pe parteneră. Dacă el consideră că un duș rapid și o cămașă care nu miroase strident a tutun sunt dovezi supreme de curtoazie, pretențiile lui față de sexul feminin rămân undeva în zona standardelor de la Victoria’s Secret.
Să privim o scenă clasică de sâmbătă seara:
- El: Se așază pe canapea în pantaloni de trening largi la genunchi, cu o pată discretă de muștar pe piept, scărpinându-se meditativ.
- Ea: Trece prin fața lui, îmbrăcată casual, poate puțin obosită după o săptămână lungă.
- El (devenind brusc stilist de talie mondială): „Auzi, dragă, dar salata aia de aseară nu avea cumva prea mult ulei? Parcă se vede ceva… pe șold.”
El, care își caută șosetele curate prin casă de parcă ar căuta Sfântul Graal, devine peste noapte expert în nutriție, remodelare corporală și estetică universală. Este o dublă măsură monumentală. Noi vrem ca ele să fie desprinse din reviste, să miroasă a primăvară pariziană chiar și când curăță ceapă, dar cerem indulgență absolută pentru tricourile noastre mânărite și spălate de prea multe ori.
Sufletul mare care are nevoie de spațiu
„Frumusețea interioară e singura care nu pălește”, mai auzi prin cercurile de bărbați la a treia bere. Sigur că nu pălește, mai ales când este protejată de un strat generos de țesut adipos care o apără de frigul crunt al realității.
Până la urmă, când bărbații spun că fizicul nu contează, ei nu emit o judecată spirituală înaltă. Ei speră doar ca dragostea să fie nu doar oarbă, ci de-a dreptul lovită de o cataractă severă, capabilă să transforme, la lumina difuză a veiozei din dormitor, o burtă proeminentă de tractorist într-un abdomen cu pătrățele de zeu grec. Ne ascundem imperfecțiunile în spatele unor concepte metafizice, rugându-ne în taină ca partenera să nu observe că „profunzimea noastră spirituală” are exact circumferința unui colac de salvare.
