Știi castelul ăla de pe malul Mureșului, după Bata? Castelul Mocioni. Bulci. Treci pe lângă el cu mașina și pare că doarme. De fapt, nu doarme. Moare încet. De 75 de ani moare și nimeni nu-l lasă să moară de tot, dar nimeni nu-l ține nici viu. Și asta e cea mai românească moarte.
Pe la 1858, când străbunicii noștri încă se băteau cu turcii parte-n parte, un om pe nume Antoniu Mocioni de Foen, român adevărat, cu sânge de dac și cu bani de la Viena, cumpără domeniul de la Bulci de la un baron neamț, Fechtig-Fechtenberg. Baronul ăla zidise castelul. Mocioni l-a făcut palat.
Nu palat de kitsch, cu turnulețe aurite ca la Strehaia. Palat de om care a citit. Parc imens, pe malul Mureșului, seră, bibliotecă, sală de arme cu șemineu cât un apartament comunist, blazoane sculptate în piatră pe terase. Și lângă castel, omul ăsta, Antoniu, zidește ce nu-i trecea prin suflet niciunui boier român: biserică și școală pentru copiii din sat. Pentru copiii țăranilor. Înțelegi? În 1860.
In vremurile bune, la Bulci venea Regele. Nu orice rege. Carol al II-lea, ăla cu amantele și cu uniforma. Venea la vânătoare, că Antoniu era maestrul lui de vânătoare. După aia, prin 1930, au fost făcute camere speciale pentru Regina Mamă Elena și pentru Regele Mihai. Copilul Rege, Mihai I. a dormit acolo. În castelul ăla de la Bulci a dormit ultimul rege al României înainte să-i fure comuniștii țara.
Tot acolo, la Bulci, s-a pus la cale cumpărarea Săvârșinului. Prin Ionel Mocioni-Stârcea, fiul adoptiv al lui Antoniu, Regele Mihai a cumpărat în 1943 castelul de la Săvârșin de la contele Hunyady. Săvârșinul pe care îl vezi azi la TV de Crăciun, cu Familia Regală. Ei bine, actele s-au făcut la Bulci. Bulci e fratele mai mare și mai frumos al Săvârșinului. Doar că unul a avut noroc și altul nu.
Și apoi a venit 1949. Anul în care România a învățat să urască tot ce e frumos. Naționalizare. Un cuvânt frumos pentru furt. Castelul a fost luat. „Poporul” avea nevoie de el. L-au făcut sediu de G.A.S. – Gospodărie Agricolă de Stat. Adică au băgat tractoare în sala de arme. Au pus porci unde dormise Regina Elena. Au spart șemineul ca să facă loc la birouri.
Apoi, cireașa: preventoriu TBC. Au băgat bolnavi de tuberculoză în castel. 50 de ani. Tușe, scuipat, var stins pe pereți, linoleum peste parchetul de stejar. Blazoanele familiei Mocioni au rămas pe terase doar pentru că erau prea sus și n-au ajuns cu dalta la ele. Au supraviețuit ca doi ochi care se uită la dezastru.
Și azi? Azi, după retrocedarea din 2012, castelul e în administrarea Primăriei Arad și a Spitalului Județean. Adică a nimănui. E în paragină. Am fost de curând. Geamuri sparte, acoperiș prăbușit pe o aripă, parcul – parcul ăla imens de pe malul Mureșului unde se plimba Regele Mihai – e junglă. Buruieni de doi metri, bălării, sticle de PET. Înăuntru miroase a mucegai și a urină. Pe pereți, tencuiala coșcovită, dar sub ea încă se vede varul de pe vremea lui Antoniu.
Și știi ce e cel mai dureros? Că nu l-au dărâmat. L-au lăsat să se rușineze singur. E ca un bătrân frumos, fost profesor universitar, care azi stă pe bancă în Bata, în haine rupte, și toți trec pe lângă el și zic „a fost cineva, pe vremuri”. Noi, românii, avem un talent special să transformăm măreția în paragină și apoi să facem poze cu paragină și să zicem „ce păcat, ce țară frumoasă”.
La Săvârșin, la 20 de kilometri distanță, castelul e luminat, e încălzit, e viu. Pentru că a avut norocul să fie al Regelui. La Bulci, castelul e mort pentru că a fost al unui român care a făcut școală pentru copii. Și la noi, asta se pedepsește. M-am așezat pe terasa aia cu blazonul , cu capul in podul palmei si privirea pierdută. Mureșul curgea la 100 de metri, leneș, mare, cum curge el de 1000 de ani. Castelul ăsta a văzut Imperiul Austro-Ungar, a văzut Regatul, a văzut comuniștii cu tractoarele, a văzut bolnavii de TBC tușind în sala de arme. Și acum ne vede pe noi, cu telefoanele, făcând story-uri: „Uite, ce castel părăsit mișto, #abandoned#romania„.
Și nu facem nimic. Antoniu Mocioni de Foen, dacă ne-ar vedea de unde e, nu ne-ar înjura. I-ar fi milă de noi. Că noi nu mai știm să zidim nici măcar o școală, d-apoi un castel. Bulci nu are nevoie de restaurare. Bulci are nevoie de iertare.
