L-am văzut ieri, la Mega de la colț. Avea un coș în care se uita ca într-o ecuație de gradul 5. Două pâini. Ceva legume și un litru de ulei. Cel mai ieftin parizer. Și stătea cu un telefon crăpat în mână, cu calculatorul deschis. Aduna. Scădea. Iar aduna.
La casă, i-au ieșit 67 de lei. A scos parizerul. Au rămas 48. A plătit. A băgat restul de 2 lei în buzunar ca pe o comoară.
Afară ploua. El nu avea umbrelă. Avea o geacă subțire, din aia care nu ține nici vânt, nici ploaie, nici demnitate. Și mergea încet, cu sacoșa aia care i se lipise de mână.
În timpul ăsta, la televizor, se băteau ei. Ai noștri. Exponenții puterii.
Se băteau pe guvern, pe procente, pe funcții, cine pe cine a trădat. Un circ scump, cu costume scumpe, pentru o țară care numără restul de 2 lei.
România asta de azi nu mai e săracă. E sărăcită. E o diferență mare. Sărac ești când nu ai. Sărăcit ești când ți se ia, în fiecare zi, câte puțin din tine, până nu mai rămâi decât cu o sacoșă de plastic în ploaie.
Omul ăla nu vrea PNRR. Nu vrea reformă. Nu vrea „direcția corectă”. Vrea doar să-i ajungă de parizer. Și noi, restul, ne-am obișnuit să trecem pe lângă el ca pe lângă un stâlp. Ni se pare normal.
Nu e normal. Deloc.
Și până când foamea unui om va fi mai puțin importantă decât orgoliul unui partid, țara asta va rămâne exact ce e acum: dezumanizată.
