Dacă treci prin Ciacova, n-ai cum să nu te oprești. Nu ca să bifezi încă un orășel pe harta asta obosită a țării, ci pentru că te obligă locul. Când am intrat eu, târgul m-a întâmpinat cu un spectacol apocaliptic: o piață centrală desfundată complet, de zici că tocmai trecuse pe acolo vreo oaste otomană, un turn celebru ascuns sub schele și o vijelie de vară care ridicase praful în rotocoale, trimițându-mi-l direct în nas, în urechi și în toate celelalte cavități lăsate libere de natură. Un peisaj de sfârșit de lume, administrat local.
Ciacova e un orășel mic, la o aruncătură de băț de Timișoara. Își trage numele de la o familie de maghiari care, prin secolul al XIV-lea, s-a gândit că pământul ăsta plat e numai bun pentru o cetate. Istoria locului e lungă și încâlcită, plină de sângerări și tratate uitate, dar nu vă mai bat capul cu ea – pentru asta s-a inventat internetul și, ca să fiu sincer, tot de pe acolo am cules-o și eu, printre două strănuturi cauzate de praful bănățean.
Chiar nu știam de orășelul asta, nu-mi atrăsese atenția cu nimic, nu învățasem la geografie, nimic, nimic. Da acu` sincer, câți din Banat sau Ardeal știu câte ceva de…Motru? Ai? Sau greșesc aici, pentru că aproape jumătate din Motru s-a mutat în… Timișoara. Acum sunt bănățeni, nu?
Mergând pe ulițele desfundate, m-am trezit în față cu o matahală de biserică romano-catolică, în stil gotic. Atât de uriașă și de semeață, încât a trebuit să trec pe trotuarul celălalt și să mă lipresc de gardul unui om ca s-o pot prinde în poză. Mi-am băgat nasul printre gratiile porții, ca un copil care spionează o curte străină, sperând să descopăr vreo minune ascunsă. N-am găsit. Biserica respectă standardele stricte ale arhitecturii catolice: rece, grandioasă, impunătoare și frumoasă în sobrietatea ei. O fortăreață a spiritului într-un mărișor de praf.
Apoi am ajuns la „culă” – faimosul turn care a rămas ultima mărturie a vechii cetăți de odinioară. Localnicii îi spun mândri așa, dar mândria lor e strâns îmbrățișată de schele. Totul în jur era un șantier etern. Trebuia să fii atent unde calci, cum te apleci și peste ce gropi mai trebuie să sari ca să nu-ți lași vreun genunchi pe acolo. Speram să simt fiorul acela sfânt al istoriei, să mă trezească măreția donjonului medieval. Paradoxal, m-am simțit doar ca un diriginte de șantier părăsit, ai cărui muncitori tocmai dăduseră bir cu fugiții pentru că începuse un meci important la televizor.
Am plecat din Ciacova lăsând în urmă un orășel amorțit de un weekend abia început. Trecătorii erau rari ca stratul de ozon, iar străzile păreau sparte fără nicio noimă, sub un cer greu care promitea o furtună de zile mari. Târgul ăsta vechi de câmpie se pierdea în oglinda retrovizoare, cu toată istoria lui zbuciumată și mult prea puțin cunoscută. Iar eu, scuturându-mi praful de pe haine, mi-am promis că, într-o zi, îmi voi face timp să citesc mai mult despre trecutul acestui Banat care încă mai are puterea să ne surprindă printre schele și gropi.
