Trăim în epoca în care dacă un colț de rai nu are check-in pe Facebook, el pur și simplu nu există. Ne hrănim cu iluzii digitale și ne imaginăm că undeva, ascunse prin cutele munților, satele noastre își duc veșnicia curați ca lacrima, neatinse de microbul mercantil al secolului XXI. Ei bine, realitatea are prostul obicei să ne dea cu realitatea în cap exact când ne e lumea mai dragă. Iar sătucul mehedințean Ineleț e decorul perfect pentru o piesă de teatru în care mitul „veșniciei născute la sat” își dă mâna, destul de violent, cu capitalismul de șanț.
Plecați din Herculane într-o duminică leneșă, cu micul dejun încă nerezolvat la nivel de esofag, am lăsat mașina în parcarea de lângă puntea peste Cerna. Acolo unde se desparte turismul de duminică de aventura curată. Pentru că în Ineleț nu mergi ca să te plimbi în parc; acolo urci pe scări.
Și când zic scări, nu vă gândiți la vreo capodoperă a ingineriei montane. Sunt niște trepte din lemn bătrân, ancorate într-un mod empiric, care par să țină mai mult cu rugăciuni și sârmă decât cu legile fizicii. Ca om care a văzut la viața lui destule accidente stupide, am conchis sec: n-ai nicio siguranță, domnule! Dacă te împiedici și-ți rupi oasele pe aici, nu va răspunde nimeni. Ba din contră, gura lumii te va judeca scurt: „L-a mâncat în fund, ce-a căutat acolo?”
Dar cum românul e ghidat mereu de deviza „mai pot o tură”, am trecut și de hopul scărilor. Direct în noroiul unei poteci în zig-zag, tapetată generos cu urme mirositoare de balegă. Semn clar că pe aici, până la primele case, singurul curier de încredere rămâne calul.
Urcușul e moderat ca efort iar primul loc de popas vine cu o băncuță rudimentară. Te așezi și ai la ofertă o priveliște de pus în ramă (rămasă în urma renunțării la arhaica “răpire din serai”) pe care să caști ochii după nopțile sforăite cu fața la perete. “Veșnicia s-a născut la sat” zic poetic – așa că-mi umflu pieptul, mândru tare că-n dimineața asta eu sunt cel care-i tăiase ombilicul… veșniciei, desigur!
Poteca se oprește în fața bisericii ridicată la cumpăna drumurilor, fiind de veghe pentru somnul celor adormiți dimprejur. Nu mulți, dar cu locurile îngrijite… și cu flori. Multe flori! Prezență vie e doar un motan tărcat, picat nu știu cum în veșnicia locului, mult prea leneș, chiar la momeala pentru o poză bună. Doar pielea-i tremură spasmic când vreun purice somnambul calcă mai apăsat prin blana-i mițoasă.
Varianta de drum spre stânga duce spre sat iar prima casă e de fapt o școală ferecată, cu o anexă si un fost dispensar alături. Am o strângere de suflet știind că ani la rând aici au învățat copiii locului, acum oameni maturi, rămași agățați de meandrele vieții cine știe pe unde. Poate mulți au ajuns oameni de valoare ce s-au realizat pe aiurea, dar au întors spatele Inelețului.
Respect pentru efortul dascălilor de aici și aș ruga pe cei în măsură să lase ușa deschisă pe viitor. Mai interesant ar fi să mă așez pentru câteva minute într-o bancă, cu fața la tablă, aici în vârf de munte. Nu mă puneți să aleg între borcanele de miere, dulceață sau perechea de ciorapi, înșirate pe pervaz ca la market. Miroase deja a altceva, a afacere…
Fondul sonor, de o frumusețe neprinsă în nicio rapsodie, e stricat de lătratul unui ciobănesc de la o stână. E dreptul lui și oricum nu cred c-o face prea des. Trecem de câteva gospodării și ne oprim deasupra uneia, văzând o masă întinsă în curte, acompaniată de cârâitul manelist al unei boxe ieftine pe baterii. Doar musafirii lipseau și clar nu eram noi.
Vrem să facem ceva poze, cât mai autentice, în ciuda termopanelor și fotovoltaicelor de pe casă. Focalizăm un șopron sub care odihnea o căruță fără roți și un cuptor de pâine, când… ca din pământ răsare o bătrânică “atomică” destul de mobilă. Până să-i dăm binețe ne și apostrofează : “Ați luat ceva de la școală? Dacă da, trebuie plătit la mine”!
Rămași interziși oarecum de tonul impertinent al femeii, am spus că nu. Dar poate luăm ceva de la dumneaei de pe măsuța din fața porții, dacă ne spune prețurile. Și ne-a făcut bătrâna niște oferte de ziceai că eram nepoții lu` Becali, iar gemul din borcane îl fiersese pe la Polul Nord. Am încercat să-i temperăm elanul prohibit, să-i dăm un preț corect, poate o ajută bănuții noștri munciți. Ți-ai găsit!
N-a fost chip… ba s-a ofuscat toată, că de ce?… o credem bătrână și proastă! Păi la ea a fost televiziunea, a apărut la televizor… e vedetă! Noră-sa e judecătoare și ea știe legile țării (ce treabă avea una cu alta, n-am înțeles!), așa că să facem bine să dispărem dacă nu cumpăram. Și fără poze dacă nu suntem de la televiziune… și dacă nu-i îndesăm câteva hârtii în buzunarul de la șorț, am subînțeles eu.
Și am plecat! Dintr-o dată Inelețul a luat o altă dimensiune, mult mai reală, făcându-mi visarea să curgă cu noduri. Parcă și ciripitul pădurii venea din sute de boxe chinezești înseriate la o hidrocentrală iar mirosul florilor aducea mai mult a balegă de cal. Mi se tăiase toată disponibilitatea la frumos, la natura nefaultată din lipsă de competiție. Nu eram supărat pe femeie, căci bătrânețea e cea mai mare pedeapsă. Ceva o înrăise. Pe cine să acuz? O întrebare ce nu accepta răspunsuri șoptite ca o suflare la teză. Cineva apucase să strice potriveala mult prea veche a omului cu natura!
