Nu departe de Cluj, undeva în partea de nord a Țării Călatei, se mai poate vedea ruina Castelului Bocskai de la Aghireșu. Prima impresie este de groapă de gunoi… din cauza mizeriilor depozitate în grămezi la extremitatea estică a edificiului, exact pe unde este singura intrare liberă. În rest zona e înconjurată de garduri, terenuri private, case. De altfel, gunoaie multe sunt și la nord de castel, așa că atmosfera dă impresia de India, nu de județul Cluj, centrul Transilvaniei. Deși totul e o ruină, mai bine e că a rămas așa până acum decât să se intervină cu imbecilitate actuală tipică – să rezulte kitschuri ordinare precum la Rupea, Deva, Feldioara șamd. E de preferat să riște castelul să dispară fără urmă, decât să fie transformat în monstruozitate tractoristică de genul celor pe care le poți vedea în atât de multe locuri.
Localitatea Aghireșu a fost menționată documentar din anul 1263, ca un oraș de câmp. În secolul 14 este proprietate a călugărilor Benedicteni din zona Cluj. Apoi ajunge proprietate a Cetății Almașului. Castelul a fost construit în stil renascentist transilvan, între anii 1569 și 1572, de către Bocskai György (tatăl viitorului Principe al Transilvaniei, Bocskai István). Inscripția 1572 de pe poartă arată anul începuturilor. Ce anume este, castel, cetate, palat sau un amestec a acestor tipuri de construcții, greu de definit. Era un patrulater cu 4 turnuri la colțuri, având o mare curte interioară; se păstrează doar partea din sud sub formă de ruină… niște bastioane pătrate și sectoare de zid.
Despre compartimentarea externă și internă a edificiului ne putem face o impresie pe baza unui document din anul 1699, de pe vremea când castelul era în proprietatea familiei Gyulaffy. Curtea externă avea grajduri/ locuri pentru adăpostirea cailor. Castelul a fost înconjurat de un șanț de apărare; accesul spre zona internă se realiza pe un pod mobil de lemn care se putea închide; poarta era din lemn. Apoi urma o altă poartă, mai solidă, tot din lemn. Intrarea cu arcade de piatră era păzită de trăgători din nișe securizate.
La stânga intrării era închisoarea, care se putea închide cu lacăt; erau temnițe atât sus cât și spre interior, cea de interior avea la bază o structură din lemn de stejar care avea 16 locuri pentru a ține persoane captive imobilizate. Erau zone pentru personalul de deservire. Din zona interioară niște trepte de lemn urcau pe o terasă de unde se deschideau camere cu intrări cu arcade. La parter și la etaj erau încăperi cu rol de bucătărie, depozite, toalete, săli pentru oaspeți, arii rezervate domnului castelului, soției acestuia, fiicelor șamd. Sub clădire erau beciuri – care se văd și azi, pline de mizerie.
În Evul Mediu prin fața castelului trecea drumul principal care lega Cluj de Oradea. După ocuparea de către turci a zonei Oradea, conducerea politică a Transilvaniei a comandat o evaluare pentru a clarifica dacă acest edificiu poate sau nu să fie transformat în cetate de frontieră. Atât poziționarea lui cât stilul fortificației nu au permis acest lucru, așa că rolul respectiv a ajuns la Cetatea Bologa.
În secolele 18-20 a fost în proprietatea variatelor familii înstărite, Mikes și Vargyas. Ultimul proprietar a fost János Fekete, care a amenajat aici locuințe pentru mineri. La o vizită în secolul 19 istoricul Kőváry László găsește intacte 5 camere ale castelului. O furtună mare a distrus acoperișul si de de aici s-a dus ca MIG-ul in jos. Odată începută ruinarea, pietrele au fost cărate de localnici, folosite la necesitățile lor.
Este pe lista monumentelor istorice din România dar atât – ținând cont de degradarea excesivă nu se întrevede o soartă mai bună. Cândva o splendoare a Țării Călatei, azi spectaculozitatea lui a dispărut, atractivitatea turistică este aproape zero. Tocuri de geamuri și un toc de ușă păstrat suspendat în zid, elemente sculptate în piatră de către meșteri pietrari din Cluj arată ceva din finețea și luxul care a existat cândva pe aici, în acest loc actualmente năpădit de gunoaie.
