Am vizitat Satul Alun mânat de mirajul promisiunilor din pliantele turistice, care vorbeau despre un „sat de poveste, unic în lume”. Ce am găsit, în schimb, mi-a zdrobit inima și m-a lăsat cu o profundă durere sufletească. Acest loc nu este o destinație turistică; este o tragedie națională strigătoare la cer, o elegie împietrită în marmură unde timpul a murit, iar nepăsarea a pus stăpânire peste tot. Un giulgiu de marmură peste un sat părăsit – o ruină a sufletului românesc
Totul aici respiră abandon și paragină. Ulițele pustii sunt pavate cu marmură albă, transformate într-un drum al calvarului care nu duce nicăieri. De o parte și de alta, te privesc cu ochi goi și sparți peste 50 de case-fantomă. Fundațiile lor din marmură mândră, menite să înfrunte veacurile, susțin acum doar bârne putrezite, acoperișuri prăbușite și buruieni crescute din vetrele unde odinioară ardea focul. Oamenii au fugit din acest blestemat colț de munte, lăsând în urmă doar lacăte ruginite și o tăcere apăsătoare care îți strânge gâtul.
Biserica de marmură, care ar trebui să fie o mândrie a întregii țări, stă ca o mireasă părăsită în fața altarului. Splendoarea ei mută și rece nu face decât să accentueze durerea pustiului; o capodoperă condamnată la singurătate devoratoare. Clădirea impunătoare a școlii din sat, ridicată tot din blocuri de marmură, este o ruină înghițită de vegetație. Nu mai există copii, nu mai există viitor. Băncile goale sunt acoperite de praful gros al uitării, un memento sinistru al morții rurale.
La marginea satului, uriașa carieră din care s-a extras cândva bogăția locului zace abandonată ca o rană deschisă în munte. Este o groapă comună a ambițiilor noastre, un crater arid care îți plânge rătăcirea. Nu există un magazin de unde să cumperi o sticlă cu apă, nu există niciun punct de ajutor, nu există nimic în afară de umbrele celor doi-trei bătrâni care mai refuză să moară odată cu satul lor.
Am plecat din Alun cu spiritul zdrobit și cu un sentiment copleșitor de neputință și revoltă. Să lași o asemenea bijuterie de patrimoniu să piară în indolență este o crimă culturală. Nu veniți aici dacă căutați relaxare; Alun este un monument al deșertăciunii unde poți doar să mergi, să privești și să plângi pierzania neamului nostru.
