Cum era să devin vegetarian din greșeală
Înainte să mă îmbarc spre China, neamurile, prietenii și vecinii binevoitori s-au transformat, brusc, într-un consiliu de cenzori culinari și mari strategi ai supraviețuirii în mediul ostil. Toate urările de drum bun aveau în subsidiar aceeași glumă obosită, rostită cu un rânjet complice și o privire încărcată de o milă profundă, de parcă mă trimiteau direct în arena cu lei, nu într-o țară superdezvoltată: „Vezi ce mănânci pe acolo, taică, să nu-ți comanzi vreun pechinez cu garnitură de orez și sos de soia!”. Râdeam noi, râdeam, ne dădeam coate ca băieții la cârciumă, dar prejudecata europeană, cultivată cu sârguință de emisiunile senzaționaliste de la televizor, stătea pitită în colțul minții mele ca un chiriaș clandestin care refuză cu încăpățânare să plătească întreținerea și mai și mănâncă din frigiderul tău.
Ca să-mi oblojesc anxietatea și să-mi demonstrez mie însumi că sunt un spirit liber, deasupra miturilor urbane, m-am hotărât să fac ceea ce face orice intelectual modern atins de lenea cronică a erei digitale: o „documentare”. Să ne înțelegem bine, „documentare” e un cuvânt mult prea pompos, o pălărie mult prea mare pentru cele trei secunde în care am deschis Google-ul pe telefon, am citit în diagonală primele trei rânduri din primul articol ieșit în cale și am decretat, cu sufletul împăcat și aerul unui savant care tocmai a descifrat manuscrisele de la Marea Moartă: „O prostie grosolană! Consumul ăsta de carne de câine e doar o formă de demență colectivă temporară, o serbare câmpenească anuală localizată undeva în sudul țării și atât. Un fel de festival al micilor de la noi, dar cu multă blană, ceva mai multe controverse și mai puțin muștar”.
Mă convinsesem singur că toată povestea e doar o notă de subsol în marea carte a culturii chineze. Cât de sublim, cât de magnific de naiv am putut să fiu.
Shanghai: Acolo unde pudelul poartă Chanel și tu porți haine de la second-hand
Aterizat în Shanghai, realitatea m-a plesnit direct peste orgoliul de sociolog de canapea cu forța unui tren de mare viteză. În această metropolă care zgârie norii și bunul simț economic, câinele nu este, în niciun caz, un potențial fel principal, ci un mic zeu cu patru picioare, aere de bancher pe Wall Street și pretenții de aristocrat francez din secolul al XVIII-lea.
Pe străzile strălucitoare din Shanghai, patrupezii își plimbă stăpânii cu o nonșalanță și o aroganță regală care te fac, ca simplu turist român, să-ți ceri scuze în gând că respiri același aer curățat prin filtre de înaltă tehnologie cu ei. Am văzut acolo scene de un suprarealism absolut, care ar arunca în depresie clinică orice muritor de rând care își calculează banii de chirie:
- Garderobă de înaltă modă: Căței din rase pe care nici nu știu să le pronunț, îmbrăcați în rochițe cu volane din tul, încălțați cu pantofiori de fâș asortați la culoare și purtând ochelari de soare cu rame aurii, ca nu cumva să-i orbească blițurile turiștilor fascinați.
- Saloane de înfrumusețare de tip SPA: Frizerii canine unde un pudel sau un pomeranian este tuns, coafat, masat și parfumat cu esențe fine de lavandă cu mai multă evlavie, respect și atenție la detalii decât sunt eu aranjat vreodată la frizeria din colțul străzii, unde doamna Mariana mă tunde scurt din trei mișcări de foarfec și mă dă cu colonie ieftină de trandafiri.
Să te gândești, în mijlocul acestei opulențe canine, în acest Paris al patrupedelor răsfățate, că cineva ar putea pune un astfel de prinț blănos într-o ciorbă fierbinte pare o erezie politică, o crimă abominabilă împotriva modei, a esteticii urbane și a bunului simț. În Shanghai, câinele e stăpânul de facto, iar omul e doar un accesoriu biped, dotat cu portofel și card de credit, menit să plătească facturile și să strângă ce rămâne în urmă.
Zhoushan: Trezirea la realitate cu un ciocan în frunte
Însă iluzia mea roz, parfumată cu șampon de căței de lux și pudrată cu sclipici, s-a spart zgomotos, cu un pârâit de sticlă spartă, la doar 200 de kilometri mai încolo, în arhipelagul Zhoushan. În imensitatea Chinei, două sute de kilometri nu reprezintă doar o simplă distanță geografică pe care o parcurgi fluierând, ci o falie temporală de proporții tectonice. Treci din secolul XXI, cel hiper-tehnologizat și obsedat de corectitudine politică, direct în Evul Mediu profund și sângeros, fără anestezie și fără avertisment.
Tocmai sosisem pe insulă, hămesit de foame după drum, căutând cu ochii bulbucați o cârciumă mai acătării pe străzile lăturalnice, ferite de ochii lumii. Din spatele unui restaurant cu geamuri aburite, a izbucnit brusc un urlet. Nu era un schematic scheunat de foame, nu era mârâitul unui câine care se bate pe un os, ci un strigăt de disperare pură, metafizică, o groază animalică ce ți se cuibărea direct în măduva oaselor. A fost urmat, aproape instantaneu, de o tăcere scurtă, grea și sufocantă, ca o palmă peste gură.
Ghidat de o curiozitate tâmpă, absolut masochistă, specifică turistului european care simte nevoia să-și bage nasul exact acolo unde nu-i fierbe oala, mi-am întors capul și am privit pe o alee îngustă și noroioasă din spatele clădirii.
Atentie! Imagini zguduitoare!
Acolo, doi meșteșugari ai groazei, doi băieți de cartier în cizme de cauciuc, tocmai operau de zor. Unul ținea un câine legat și lipit de pământ, în timp ce celălalt îi aplica tacticos, ritmic și repetat metoda universală numită „ciocanul în frunte”. Execuția a fost de o incompetență tehnică atât de cruntă, o măcelărire atât de lipsită de orice urmă de milă sau măcar de profesionalism abatorizat, încât mi s-a întors stomacul pe dos ca o mănușă de chirurg. Eu, care mă pretind un tip uns cu toate alifiile lumii, care am crescut la țară și am asistat la zeci de tăieri de porci de Ignat fără să tresar sau să-mi feresc privirea, m-am simțit instantaneu transformat într-o domnișoară leșinată. Pofta mea de mâncare s-a evaporat mai repede decât promisiunile electorale ale politicienilor în prag de alegeri. Am plecat de acolo cu pași mari, simțind cum aerul sărat al mării are brusc gust de fier și rugină.
Matematica sângelui: Oceanul de dincolo de Yulin
Șocul brutal din Zhoushan m-a trimis direct înapoi la tabletele cu cifre și statistici, de data asta cu ochii larg deschiși și fără ochelarii roz ai ignoranței. Am realizat, cu o strângere de inimă, că faimosul Festival de la Yulin – cel care strânge anual, ca un magnet, toate blestemele și petițiile online ale activiștilor de pe Facebook și Instagram – este doar o campanie de marketing extrem de proastă, un paravan sângeros. Da, acolo se ucid și se mănâncă în jur de 10.000–15.000 de câini în fiecare an, cu regularitate de ceasornic, pe data de 21 iunie, la solstițiul de vară. O barbarie mediatică, fără îndoială.
Dar dacă începi să sapi mai adânc în mocirla cifrelor oficiale și neoficiale, afli că în toată Asia se consumă anual între 13 și 16 milioane de câini. Iar din această uriașă piscină de sânge și suferință mută, Chinei îi revin, conform unor rapoarte ale organizațiilor internaționale, nu mai puțin de 10 milioane de victime. Faceți un calcul matematic simplu: festivalul de la Yulin, cel hulit de toată planeta, reprezintă sub 0,12% din măcelul total care se petrece zi de zi, lună de lună, în spatele ușilor închise ale restaurantelor de provincie. El e doar vârful minuscul al unui aisberg uriaș, bucățica lăsată intenționat la vedere pentru ca restul industriei subterane să funcționeze în liniște deplină, departe de camerele jurnaliștilor străini.
Totuși, ca să păstrăm proporțiile corecte și să nu cădem în păcatul generalizării sălbatice și al rasismului culinar, trebuie să privim mamutul chinezesc direct în față. China adăpostește o populație colosală de 1,4 miliarde de locuitori. Dacă împărțim cele 10 milioane de patrupeze sacrificate la numărul total de oameni, statistica devine aproape comică, frizând absurdul: fiecărui chinez îi revine, teoretic, cam 1/140 dintr-un câine pe an. Adică, la o socoteală grosieră, o unghie, un fir de păr sau o bucățică de ureche o dată la câteva revelioane.
Mai mult decât atât, un sondaj amplu realizat de institutul Horizon a scos la iveală faptul că 69,5% dintre chinezi nu au pus în viața lor gura pe carne de câine și nici nu au de gând să o facă. Deci, povestea aceea vestică cu „tradiția națională multiseculară, practicată cu sfințenie de toată China de la vlădică la opincă” e o gogoriță umflată, un mit la fel de mare și de gol pe dinăuntru ca unele porțiuni din Marele Zid.
O scurtă istorie la cratiță: De la Budism la rebeliune politică
Relația chinezilor cu cel mai bun prieten al omului a fost, de-a lungul secolelor, un adevărat roller-coaster istoric, un dans bizar între dragoste, utilitate practică și cinism gastronomic:
- Anul 1700 î.Hr.: În câmpiile fertile din nord, câinele nu avea parte de poezie sau mângâieri pe burtă. Avea trei utilități clare, stabilite prin contract social nescris: păzea curtea de hoți, vâna vânatul în pădure sau sfârșea, simplu și fără sentimentalisme, în oala de lut de pe foc.
- Secolul X: Apare însă Budismul pe filieră indiană și le strică toate rețetele tradiționale. Oamenii încep să înțeleagă, sub influența doctrinei karmei, că nu e tocmai creștinește (mă rog, budistește) să mănânci o ființă care are suflet și care în viața anterioară s-ar fi putut să-ți fi fost soacră. Consumul scade drastic, iar câinele capătă un statut aproape spiritual.
- Secolul XVII: Vin la putere manciurienii, războinici aspri din nord care considerau obiceiul de a mânca câini o barbarie absolută, specifică popoarelor primitive. Drept urmare, noua dinastie Qing interzice practica prin decret imperial, sub pedepse aspre.
- Rebeliunea culinară din farfurie: Naționaliștii chinezi din etnia Han, din ură pură și dispreț suveran pentru ocupanții manciurieni, încep să mănânce carne de câine ca un gest suprem de protest politic și dizidență culturală. Își deschideau ședințele secrete de partid conspirative gătind o tocană de cățel, doar ca să le dea peste nas domnitorilor imperiali. Un fel de rezistență prin cultură, dar cu aromă puternică de usturoi și ghimbir.
Vântul schimbării poartă zgardă și are cip
Astăzi, vânturile istoriei bat din nou din altă direcție, iar cetățenii chinezi cu patru picioare simt că viața le oferă o a doua șansă. Noua generație de tineri din China, crescută în puf, cu smartphone-uri de ultimă generație în mână și educație vestică, privește cu un amestec de groază și rușine spre obiceiurile culinare ale bunicilor de la țară.
Statisticile recente din marile orașe arată că 64% dintre cetățeni își doresc în mod explicit ca festivalul sângeros din Yulin să fie șters definitiv de pe fața pământului și din calendarul turistic, în timp ce peste 51,7% cer legi drastice pentru interzicerea totală a acestui comerț neconform. Presiunea uriașă exercitată de ONG-urile locale (pentru că da, există activiști chinezi extrem de bătăioși), dar mai ales schimbarea radicală de mentalitate a clasei de mijloc transformă încet, dar sigur, China dintr-un potențial abator într-o adevărată oază a animalelor de companie iubite și integrate în familie. Epoca în care „omul mănâncă câine” pare să se apropie de un final inevitabil, lăsând loc unei ere în care câinele mănâncă bobițe premium cu gust de somon și doarme pe perne de mătase.
În concluzie, dragii mei călători, dacă aveți drum prin China, lăsați spaimele și glumele unchiului Vasile acasă, la naftalină. Nu vă paște niciun pericol ascuns prin farfuriile restaurantelor, mai ales dacă vă încăpățânați să rămâneți pe traseele turistice clasice, prin metropolele cosmopolite unde patrupezii poartă hăinuțe de firmă și au conturi de Instagram cu mai mulți urmăritori decât mine și voi la un loc. Tradiția asta sângeroasă e pe moarte, e un dinozaur care își dă ultima suflare, chiar dacă mai zvâclește din când în când prin aleile întunecate și uitate de Dumnezeu din provincie.
